ibiza

Ai simtit cum pamantul iti fuge de sub picioare? Cum decazi din locul inalt al fericirii in care te aflai? Cum te apasa durerea din piept asa cum nicio durere fizica nu te-a incercat vreodata? Ai simtit cum ai da orice pentru ca o prapastie sa se deschida chiar acolo, chiar atunci, ca sa te inghita si sa-ti inghita durerea, rusinea, neputinta, confuzia, uimirea, ecoul surd al multor, multor “de ce”-uri pe care nu mai ai puterea sa le murmuri?Iti rupe lumea intreaga si o arunca bucatele de hartie in univers, te zguduie, te ia de mana si iti arata: “asa, fata mea, asa este de fapt viata:. Sfarsitul iubirii face din posibil imposibil. S-a incheiat “totul” care a fost al meu... iubirea, povestea, dorinta unui biet om de a mai crede vreodata in iubire, cuvant trecator si mincinos. Eu nu o sa mai fiu niciodata aceeasi. Ma veti contrazice... Vei spune ca fericirea revine sub o alta forma in viata fiecaruia... timpul se asterne peste amintiri... uiti, te lasi purtat de alte valuri, te inghit alte mari, alte perspective, un altfel de viitor se prabuseste peste sperantele tale. Cladesti. Construiesti. Se darama tot. Ramai cu regretul.. se duce si regretul... reconstruiesti, cu mai multa atentie, cu o mai mare frica, cu aceeasi dorinta de a iubi si aceeasi inconstienta a celui care se indragosteste. Asa spun toti. Eu nu cred nimic din toate acestea. Cred in finalurile pecetluite, inchise, pe care nu le mai poti niciodata transforma in inceputuri. As da insa totul din ceea ce mi-a mai ramas pentru a afla un raspuns...

Realizez cat de mult imi plac persoanele care isi recunosc sentimentele , care lupta pentru iubire , care cer iertare atunci cand gresesc si trec peste orgoliu .

Realizez ca am gresit atat de des …ca am renuntat la sentimente pentru prostii sau pentru orgoliul Ma gandesc cum ar fi decurs viata mea azi daca as fi facut alegeri diverse...

Casa iubirii

Casa iubirii

Desigur, puteai... Puteam sa plec, sa fug, sa plec departe. Dar am ramas aici, cu un mic planset care ma zbuciuma din cand in cand. Cu un zambet care imi face ochii sa luceasca. Cu amintiri multe si cateva pe care le pot numara pe degete. Am ramas sa lupt, sa iubesc, sa demonstrez, sa-mi demonstrez, sa arat ca pot. Am ramas sa vad ce este iubirea. Am ramas sa lupt, sa iubesc, sa demonstrez, sa-mi demonstrez, sa-mi arat ca pot, ca iubirea se castiga. Sigur, puteam sa trantesc usa definitiv cand am zis ca pana aici mi-a fost. Sa o deschid in alta parte. Dar este usa pe care am deschis-o prima oara cu bucuria de a uita tristetea si de a creste la san speranta. Asa ca langa ea, am inceput sa construiesc ferestre. Desigur, ferestrele au fost trantite de atatea ori de vant, innegrite de ploi si tristeti pentru care nimeni nu a mai avut ochi ca sa le vada. Dar am descoperit intotdeauna lumina si apa ca sa le curat. Mai mult ca sigur am simtit de atatea ori cum se prabuseste acoperisul deasupra mea. Dar prin sparturile lui mi s-au aratat de atatea ori stelele, iubirea. Am tras aer proaspat in piept si m-am apucat sa construiesc ziduri. De vreo cateva s-au prabusit si bucati din ziduri, asa s-a nascut fericirea care sufera, iubirea care vrea sa se refaca. Bineinteles, de atatea ori mi s-a surpat dusumeaua sub picioare. Dar trebuia sa-i pun si mobila. Si pe ea am lustruit-o cu bucati din sufletul meu. Evident ca am zis de multe ori ca nu exista spatiu pentru o gradina. Dar am avut atata viata si speranta si visuri de dat ca am inceput sa le sadesc in gradina. Sigur, le-am udat uneori cu lacrimi si le-am uitat mirosul, dar nimeni nu a creat vreodata vreun fruct mai dulce si mai amar al iubirii. Sigur, casa asta este un labirint… Te gasesc in ea, ma regasesc in ea, ii tes mereu visuri pe care le sterg cu guma si trasez altele. Si imi este draga. Pentru ca de fiecare data cand gresesc iesirea, imi dau seama ca de fapt nu vreau sa plec.

TE IUBESC!